Salut,
cei cu care mai schimb cate o poanta stiu ca nu prea le am cu ale Domnului sau cu alte spirite din departamentul asta. Nici la sfarsitul lumii nu ma pricep asa in varianta de la televizor sau din reviste. Ma pasioneaza sfarsitul meu, al celor pe care ii iubesc, si pasiunea pentru altii,mai departe devine proportionala cu marimea subcontinentul de pe care se trage respectiva bipeda…
Nu pot sa zic ca imi e teama de moarte dar m-as oftica tare, cred ca cel mai tare de fapt m-as..oftica. Gasesc atat de multe lucruri faine pe lumea asta incat nici macar ”lumea cealalta” nu ma intereseaza iar taramul tineretii fara batranete si viata fara de moarte e un loc de o plictiseala maxima comparat cu suta de metri patrati de pe lumea asta unde am fost alocati eu cu “gagica” mea.
In secunda aia ultima cand valul neutronic sau de cenusa ori unda seismica ori poate valtoare apelor mi-ar umple urechile, plamanii sau mi-ar parli parul din nas, m-as gandi cel mai tare ca ce ma oftic ca nu voi mai face aia sau ailalta.
Ma uitam pe Facebook la cele mai sheruite articole din 2011. In capu’ la lista l-am gasit pe asta : http://www.nytimes.com/interactive/2011/03/13/world/asia/satellite-photos-japan-before-and-after-tsunami.html. Dupa ce se incarca pozele, e un cursor pe mijloc care poate fi mutat in stanga sau dreapta.
Stiu ca a trecut ceva vreme dar cumva in ignoranta mea nu prea mi-am dat seama ca asa sta treaba. Stiu ca a venit valul, am vazut cum i-a rupt in doua…si nu numai, dar parca in pozele astea sta toata “crema” celor intamplate.
Ma gandesc si ma arunc aici in lumea in care traiesc: daca maine dimineata ma trezesc ca am doar chilotul si maieul pe mine, sunt in desert si nu vad mai nik in fata mea decat…mai nik si asta e tot ce am. Sunt un norocos…mii de subcontinentali didn’t make it that far si in dimineata aia ma simt ca si cum am castigat la …Dansez pentru tine, ma simt Alesul, “cel mai luminat fiu al Poporului”. Ma gandesc cat de tare trebuie sa fie unul sa isi doreasca sa mai traiasca, inca sa isi mai spuna in spiritul trainigurilor corporatiste – un sut in fund…blah blah, sau nu e bai, in viata mai cazi, te ridici, te scuturi si o iei mai departe…blah – bluh. Adevarul e ca viata e frumoasa doar atat cat are un sens. Pentru unele cunostinte ale mele, viata pare sa fie frumoasa chiar si asa fara sens.
Cumva punandu-ma in perspectiva asta apocaliptica, incep sa o inteleg pe bunica who ultimii 10 ani din viata s-a rugat sa ajunga la bunicu, care se dusese demult si departe, pe o lume mai fantastica, cred ca cealalta.
Imi doresc sa am taria mereu sa vreau sa traiesc pana la capat.
Intr-o nota mai vesela, la noi in municipiu e frumos zilele astea, am vazut deja si un 14 grade noaptea si ieri cu Iulia si Olga am descoperit o plaja f faina. De Craciun vom face probabil o masa cu houmus, mutabal si alte preparate de sezon iar de revelion, vom casca gura pe undeva. Din pacate aici nu se organizeaza Mohamedelion (ref. Vanghelion) ca…poate ne-am fi dus si noi.
Vorba libanezului:
Pa, te pup.